O carte pe lună! Nu e mult. Să spunem aşa: o carte medie – 350 de pagini. Puţin peste 80 de pagini pe săptămână. Ceva mai mult – dar nu foarte mult – de 10 pagini pe zi. O pagină de carte se poate citi în 2-3 minute. Aşadar: 20 de minute de lectură pe zi. Bine, bine: 30 de minute de lectură pe zi! Gimnastică pură! Gimnastica minţii! Aşadar: un joc (al minţii) şi o invitaţie – o carte pe lună!

Ianuarie. E iarnă, teoretic. În orice caz, e început de an. Promisiuni, dar – pentru mulţi dintre noi – vremea orientărilor, a ghidajelor. Propunere: POI – volumul al treilea (ed. Humanitas). Platon – Opera Integrală: a treia carte dintre cele 6 (poate chiar 7, dacă vom lua în calcul şi un snop de texte apocrife) care vor compune prima traducere integrală şi unitară a operei marelui gânditor antic în româneşte, sub semnătură lui Andrei Cornea (apropo: chiar pentru această operă-în-progres, laureatul celei mai recente ediţii a „Scriitorului Anului” de la Iaşi). În POI – III e un dialog scurt (un fel de aperitiv, am spune), Cleitophon, dar, mai ales, una dintre uriaşele cărţi ale umanităţii – Republica. Un uriaş text-ghid de navigare a temei politicului – a ideii de bine public/ res publica! – care are, nu integral, dar foarte numeroase pasaje, de o stringentă actualitate.

Februarie. O lună, de fiecare dată, mai mică decât oricare altele. Propunere: o carte mică. Mai bine spus: o mică mare carte. Adrien Candiard – un tânăr gânditor francez, cu o cotă în evidentă urcare, el e autorul; cartea – Cât a mai rămas din noapte? Mic tratat despre speranţă pentru uzul contemporanilor (ed. Spandugino). „Speranţa a devenit pentru noi o virtute de care avem nevoie mai mult ca niciodată, o virtute atât de urgentă şi atât de vitală, tocmai pentru că nu ştim ce să facem cu ea. Dar acest lucru presupune să o înţelegem. Şi să înţelegem că nu e vorba nicidecum de optimism, de acel optimism care ne face atât de neîncrezători. Speranţa, adevărata speranţă, virtutea de a spera, este poate chiar opusul optimismului”, ne avertizează autorul. Aş plusa, spunând că aceasta este nu numai o carte care se citeşte, ci – delicată, scrisă cu un firesc al tonului auctorial şi în numele unei evidente etici a ludicităţii – e şi una care se respiră. Un text despre cearcăne şi lumină, despre îngrijorare şi speranţă, despre întuneric şi despre puterea fragilităţii.

Martie. Marina Cantacuzino – jurnalistă cunoscută din Marea Britanie – este nepoata cunoscutului arhitect, scriitor şi pictor G.M. Cantacuzino, condamnat la muncă silnică (1948-1953) de regimul comunist din România. De la ea avem, în româneşte, foarte recent, o carte care e – precum simbolistica asociată lunii martie – şi una despre speranţă: Iertarea. O explorare (ed. Polirom). E o primă carte pentru că Marina Cantacuzino e implicată de două decenii într-un proiect care are conturul unui mic arhipelag editorial: din 2003, ca reacţie la escaladarea conflictelor pe plan mondial, a început să adune poveşti de viaţă în cuvinte şi imagini de la persoane care au trecut prin tragedii, îndurând violenţe sau nedreptăţi, şi care au căutat cu toate acestea iertarea sau împăcarea în locul răzbunării. Astfel s-a născut „Proiectul Iertării” – „The Forgiveness Project”. M. Cantacuzino a mai publicat două cărţi pe tema iertării: The Forgiveness Project: Stories for a Vengeful Age (2016) şi Forgiveness Is Really Strange (împreună cu Masi Noor, 2018).

Aprilie. În trimestrul ultim al lui 2022, Michel Houellebecq dă un interviu exploziv (că tot e la modă acest termen în mass-media noastre sărăcite şi de imaginaţie lingvistică...) unui alt greu al intelighenţiei franceze, Michel Onfray, pentru publicaţia Front Populaire. „Mai mult decât ca pe o controversă cu mize mari, am tendinţa să privesc acest eveniment ca pe un avatar al veşnicei mele ciorovăieli cu musulmanii”, spune Houellebecq despre momentul mai înainte menţionat care, firesc şi automat (şi cu atât mai firesc cu cât la mijloc se află personajul public Houellebecq!), se transformă într-o polemică cu mari ecouri. Scriitorul francez e, din nou, automat, acuzat de islamofobie şi, un bonus faţă de alte dăţi, se alege şi cu un proces intentat de rectorul Marii Moschei din Paris. Mai mult decât atât: Houellebecq joacă, alături de soţia sa, într-un film porno – şi se alege cu un alt proces ca urmare a alegerii sale. Despre toate acestea scrie, în cea mai autobiografică dintre cărţile sale, în Câteva luni din viaţa mea. Octombrie 2022-Martie 2023. 133 de pagini în ediţia de la Polirom – 5 pagini pe zi şi e gata într-o lună!

Mai. „Ca teoreticiană a romanului modernist, dar şi ca ilustră practicantă a literaturii experimentale de la începutul veacului al XX-lea, Virginia Woolf introduce schimbări fundamentale în relaţia dintre scriitor şi lector. În cheie postromantică, ea îşi apropie publicul prin empatie, dar face un pas mai departe, îndemnându-l pe cititor să devină judecător şi să-şi asume o răspundere egală cu a autorului pentru evoluţia ulterioară a literaturii” – e ceea ce ne spune Monica Pillat, traducătoarea aleasă a unei colecţii de eseuri alese ale Virginiei Woolf, grupate sub titlul Aventura lecturii (ediţie bibliofilă la ed. Spandugino). Aria tematică a cărţii e impresionantă; rafinamentul argumentelor puse în joc de V. Woolf, garantat; eseurile sale – luate separat sau în sumă – dau seama de (expresia e tot a Monicăi Pillat) vraja culturii. V. Woolf – să nu uităm: „deodată, independent de voinţa noastră, căci aşa produce Natura asemenea tranziţii, cartea se va întoarce, dar altfel. Ca un întreg, se va ridica plutind pe culmile minţii”.

Iunie. „Nu putem pune la îndoială faptul că Teodora, o persoană străină de sistemul pe care a ajuns să îl domine, a fost o femeie carismatică şi influentă din punct de vedere politic într-o epocă în care ceea ce se aştepta de la o împărăteasă era în primul rând evlavia publică: Teodora a fost nu numai evlavioasă, ci şi în multe alte feluri”, scrie David Potter, în concluzia unei splendide cărţi care e mai mult decât o biografie dedicată uneia dintre cele mai influente femei din întreaga istorie a Imperiului Bizantin. Titlul cărţii: Teodora. Actriţă, împărăteasă, sfântă – şi pentru că, ne atrag atenţia editorii români ai volumului, „frumoasă, dură şi pasională, agent secret, abil personaj dominant al politicii interne şi externe imperiale, soţie devotată şi împărăteasă aleasă”, despre această împărăteasă care a modelat cea mai luminoasă epocă a Imperiului Bizantin „duşmanii au scris mult şi plin de imaginaţie despre presupusa ei carieră timpurie de curtezană, iar admiratorii i-au dăruit aură de sfântă”. De menţionat: cartea apare în româneşte la editura Baroque Books and Arts, în fastuoasa colecţie „Imperial”. O colecţie din care provine şi următoarea recomandare.

Iulie. Jonathan Harris – profesor de istorie a Bizanţului la University of London – e, am spune, răsfăţatul colecţiei mai sus menţionate (apropo: o colecţie care pune altfel şi foarte convingător lumina asupra istoriei – tocate de narative progresiste – cu privire la Imperiul Roman de Răsărit/ Imperiul Bizantin!). Bizanţ, o lume pierdută, Constantinopol, capitala Bizanţului, Introducere în istoria Bizanţului, Sfârşitul Bizanţului erau cele mai noi titluri din portofoliul lui Harris pe care le aveam deja în româneşte la Baroque Books and Arts. De foarte puţin timp îl avem şi pe al cincilea: Bizanţul şi Cruciadele. Un accent pe care îl pune J. Harris: „dispariţia Bizanţului nu poate fi pusă în întregime pe seama cruciadelor, însă este interesant să comparăm moştenirea lăsată de fiecare. Ideologia cruciadelor a rămas un fapt jenant pentru democraţiile liberale occidentale şi un instrument de propagandă la îndemână pentru fundamentaliştii religioşi şi naţionaliştii extremişti”.

August. Vară încă. Vară toridă chiar. Vreme de tihnă şi visare. Poate chiar vreme de poezie. Iată o poezie adevărată: „Să nu bei zăpadă,/ zăpada e o boală cu stoluri şi pene,/ o mişcare printre aştri, o nespus/ de lentă minciună. Iar noi lumina am vândut-o/ pe două spice expirate/ şi moartea ni se lasă-n oarbele picioare.// Adu-ţi aminte de mucada poveste/ din secţia trei: acolo văzu/ mâinile chirurgului care-şi ştia greşeala,/ mâinile pe mânerul taxiului/ geamurile groase îngheţate,/ cursa violentă.// Nu ţi-am vorbit până acum/ de mama ta. Era frumoasă ca o algă, tristă/ ca picioarele unei languste, tare ca/ pupilele”. Autor: Milo de Angelis. Din volumul bilingv În apnee – din magnifica serie (peste 50 de volume deja) a „Bibliotecii Italiene” de la Humanitas, coordonată de Smaranda Bratu Elian şi (din păcate, plecat dintre noi în urmă cu câteva luni) Nuccio Ordine. Milo de Angelis, încă un cuvânt extraordinar: „Poate că destinul poeziei stă în vârful unui creion, în vârful ascuţit şi fragil al unui creion. Unei foi de hârtie – lucrul cel mai vulnerabil din lume – noi îi încredinţăm adevărul nostru, umbra noastră, secretul nostru, latura ascunsă şi fierbinte a glasului nostru, partea cea mai substanţială a vieţii noastre”.

Septembrie. Sherry Turkle e şi profesoară de ştiinţe sociale (la atât de faimoasa instituţie prescurtată cu MIT – Massachusetts Institute of Technology), şi specialistă în tehnologia informaţiei şi a comunicării. E, de asemenea, psiholog clinician, cercetează relaţia omului cu tehnologia încă de la începutul apariţiei computerelor personale, la sfârşitul anilor 1970. Cartea sa apărută în româneşte (la Humanitas) e despre acest cumul tematic şi despre o problemă mare: Redescoperirea conversaţiei. Puterea dialogului în epoca digitală. Ipoteza sa de cercetare – abundent argumentată, practic imbatabil argumentată: excesul folosirii mijloacelor digitale de comunicare a provocat scăderea calităţii conversaţiilor directe şi a relaţiilor umane, împiedicându-ne să aprofundăm informaţiile şi să-i ascultăm cu adevărat pe ceilalţi. E un fapt, nu o fatalitate insurmontabilă! Cum să navigăm această nouă realitate, cum să „redescoperim conversaţia” (adevărată!)? Citind, bunăoară. Citind această carte. Dar şi pe următoarea!

Octombrie. Foucault, Levinas, Adorno sau Kundera. Sau un areal tematic în care stau la loc de cinste: identitatea, feminismul, teoria de gen, conservatorismul, papa Francisc, drepturile omului sau iudaitatea. Toate acestea sunt ideile-personaj ale unei – apropo de cartea anterioară – conversaţii ample între doi prieteni de cursă lungă care au, nu puţine, opinii divergente (cele mai multe ca urmare a opţiunii ideologice a fiecăruia dintre cei doi): filozofii Élisabeth de Fontenay şi Alain Finkielkraut. Cartea (publicată tot de editura Humanitas): Pe teren minat. E, practic, tabloul unei ample şi dense corespondenţe aproape clasice – purtată între cei doi între septembrie 2016 şi iunie 2017. Într-o perioadă, altfel spus, în care lumea – aşa cum o ştim astăzi – nu părea că ameninţă să iasă foarte tare din ţâţâni. Cartea e, merită semnalat acest aspect, şi o pedagogie înaltă despre politeţea dialogului.

Noiembrie. „Anii în care m-am ocupat de imaginile interioare au constituit perioada cea mai importantă a vieţii mele, în decursul căreia s-au decis toate lucrurile esenţiale. Atunci a început totul, iar amănuntele care au urmat sunt doar nişte completări şi lămuriri. Întreaga mea activitate ulterioară a constat în a elabora ceea ce ţâşnise în acei ani din inconştient şi mai întâi mă inundase, mă copleşise. A fost materia primordială pentru opera unei vieţi.” – e ceea ce a spus/ scris Carl Gustav Jung despre perioada – deceniile, mai bine zis – în care a lucrat la Cartea Roşie (între 1914 şi 1940). Cartea Roşie e o operă cu un destin foarte neobişnuit: deşi se ştia despre ea de multă vreme, ea nu au fost publicată decât (relativ) de curând – într-o ediţie facsimil completă, cu un studiu introductiv şi note contextuale semnate de bine-cunoscutul cercetător al scrierilor lui Jung, Sonu Shamdasani. La noi a apărut pentru prima dată în 2011 – într-un format gigantic şi cu un preţ pe măsură. În 2023, a fost reeditată (ca şi prima versiune, tot la editura Trei), într-un format mult mai accesibil. Nu e o carte de citit. E o carte de studiat. Editorii au spus despre ea, în prejma publicării, că „ar putea să fie cea mai influentă scriere, nepublicată până în prezent, din istoria psihologiei”.

Decembrie. Epoca liderului cu mână de fier (Polirom, autor: Gideon Rachman, cartea având mari ecouri internaţionale) are patru mari caracteristici: crearea unui cult al personalităţii; dispreţul faţă de statul de drept; pretenţia de a reprezenta poporul împotriva elitelor (cunoscută şi sub numele de populism); şi o politică impulsionată de teamă şi de naţionalism”. „Toţi liderii autoritari descrişi în această carte s-au ridicat, în diferite feluri, împotriva consensului liberal care a dominat după 1989. Succesul lor este un simptom al crizei liberalismului. Criza aceasta este multidimensională, dar poate fi descompusă în patru elemente: economic, social, tehnologic şi geopolitic”, spune, aici, Rachman. Nu tiranii absoluţi populează naraţiunile din această carte, ci tiranii emergenţi, dacă putem să le spunem aşa; tiranii part time, tiranii potenţiali. Iată despre cine e vorba mai ales: Putin; Erdogan; Xi Jinping; Modi; Orbán; Kaczynski; Boris Johnson; Donald Trump; Rodrigo Duterte; MBS (Mohamend bin Salman) şi Benjamin Netanyahu; Bolsonaro; Abiy Ahmed. Decembrie – aşadar; luna în care, cu mai mult de trei decenii în urmă, la noi a fost Revoluţie împotriva unul lider cu mână de fier, Nicolae Ceauşescu (pomenit şi el în carte).